Pe plan central, activitatea executivă era încredinţată domnitorului (după 1881 regelui), care  o exercita prin Guvernul său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el. Atribuţiile executive ale domnitorului, deşi îngrădite formal prin Constituţie, avea, în fapt, o pondere însemnată. Constituţia din 1866 nu face referiri directe la Guvern şi nici la Primul –ministru. Legea fundamentală, precum şi cele ordinare au reglementat responsabilitatea miniştrilor în mod deosebit, cea penală şi civilă şi implicit cea politică dat fiind dreptul Parlamentului de a controla Guvernul. Deşi Constituţia în capitolul al III-lea intervine cu o reglementare sumară privitoare la competenţa miniştrilor, legile ordinare privind principalele domenii ale activităţii executive, au conţinut reglementări mai ample privind competenţa acestora.

În conformitate cu legislaţia timpului, ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul respectiv de activitate cu sarcina de control şi supraveghere asupra autorităţilor locale. Denumirile lor au suferit în decursul timpului unele modificări de la formularea iniţială dată de către legiuitor. În cadrul lor, funcţionau compartimente structurale dintre care unele au executata activităţi de profil foarte bine conturate având o competenţă ce depăşea limitele directe subordonării. Prin legea de organizarea administrativă judeţeană şi comunală precum şi prin Legea de organizare şi funcţionare a organelor centrale ale administraţiei de stat, s-a creat un aparat administrativ centralist, birocratic, cu ierarhii administrative stricte, compus în principal, din miniştri, prefecţi, subprefecţi, primari etc. ale căror numiri şi responsabilităţi au fost stabilite de către legiuitor. în acest sens, miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către domnitor, prefectul era numit prin Decret Regal, la propunerea ministrului de interne, subprefectul era numit de către ministrul de interne, la propunerea prefectului, iar ceilalţi funcţionari era numiţi de către prefect. 

Organul administrativ central cu rolul important pentru asigurarea funcţiei de represiune a statului a fost Ministerul de Interne care avea dreptul de coordonare directă a aparatului însărcinat cu menţinerea ordinii publice, exercitând în acelaşi timp şi un drept de control asupra funcţionarilor însărcinaţi cu aplicarea legii.