EXTRAS:

Deşi incriminarea unor fapte internaţionale ilicite a cunoscut o evoluţie considerabilă după cel de-al doilea război mondial, fie prin statutele unor instanţe penale internaţionale, fie prin tratatele umanitare sau alte instrumente juridice internaţionale, până în prezent nu s-a elaborat o definiţie convenţională a infracţiunii internaţionale.

Potrivit Dicţionarului de drept internaţional public, infracţiunea internaţională constituie fapta contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare şi care atrage răspunderea internaţională a celui vinovat [„Dicţionar de drept internaţional public”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 74].

O definiţie mai elaborată privind infracţiunea internaţională este aceea potrivit căreia infracţiunea internaţională este un act constând într-o acţiune sau omisiune, contrară dreptului internaţional, al cărei element esenţial este periculozitatea manifestă pentru pacea şi securitatea internaţională şi celelalte valori supreme ale umanităţii, ceea ce atrage în mod obligatoriu sancţiunea penală [Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 546].

Într-o altă definiţie, V. V. Pella, unul dintre precursorii şi fondatorii dreptului internaţional penal, arată că infracţiunea internaţională este acţiunea sau omisiunea sancţionată cu o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor [V.V. Pella – „La criminalitte collective des Etats”, Bucureşti, 1926, pag. 185].

Dincolo de diferenţele aparente între aceste definiţii (şi altele), rezultă cu claritate elementele constitutive şi noţionale ale infracţiunii internaţionale [M.I. Niciu – „Drept internaţional public”, Editura Servosat, Arad, 1999, pag. 132]: elementul material, ca act material voluntar şi fizic comis numai de persoane fizice (pentru că numai persoanele fizice răspund penal chiar când autor este statul), fie sub forma unei acţiuni (delicta comissiva), fie sub forma unei omisiuni (delicta omissiva); elementul ilicit, ca element fundamental exprimat prin faptul că acţiunea (inacţiunea) este contrară dreptului internaţional public; elementul subiectiv, care exprimă raportul cauzal dintre autor şi faptă, respectiv atât voinţa de a acţiona (volitiv), cât şi conştiinţa (intelectiv) caracterului ilicit al faptei.

În cadrul definiţiilor prezentate anterior nu se precizează un aspect esenţial cu privire la infracţiunile internaţionale, şi anume, aspectul incriminării acestor fapte în virtutea principiului legalităţii.

 O faptă, pentru a fi incriminată ca infracţiune internaţională, trebuie să fie calificată ca atare pe cale convenţională, pentru că lipsa incriminării infracţiunii internaţionale prin tratate internaţionale face aproape imposibilă sancţionarea autorilor, aceasta fiind una din cauzele care au dus la creşterea exponenţială a încălcărilor dreptului internaţional public.

Un alt neajuns al definiţiilor enunţate este acela potrivit căruia definiţia trebuie să surprindă şi aspectul dual al infracţiunii internaţionale, în funcţie de periculozitatea ei pentru valorile ocrotite. Astfel, unele infracţiuni internaţionale sunt crime prin gradul mare de periculozitate pe care-l prezintă, pentru că atentează la valori fundamentale şi esenţiale pentru comunitatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, suveranitatea statelor, existenţa grupurilor umane etc. Altele infracţiuni la rândul lor, sunt calificate ca delicte sau simple infracţiuni, prezentând un pericol mai redus decât crimele internaţionale.

Pornind de la aceste consideraţii, se poate aprecia o definiţie mai completă: Infracţiunea internaţională constituie o faptă comisivă sau omisivă, ilicită din punct de vedere internaţional, cu caracter criminal sau delictuos, periculoasă pentru valorile fundamentale ale comunităţii internaţionale şi săvârşită cu voinţă şi conştienţă, incriminată ca atare prin tratate internaţionale, faptă care atrage după sine aplicarea unor sancţiuni penale potrivit acestor tratate sau legilor naţionale [Stelian Scăunaş, Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului internaţional”, Editura Allbeck, Bucureşti, 2002, pag. 83].

Vrei mai multe informaţii despre acest subiect? Cumpără acum STUDIUL IN INTREGIME

CLICK AICI PENTRU A CUMPĂRA ACUM! 

 PREŢ – 6 EURO cu plata rapidă prin SMS!

NUMAI în reţelele ORANGE si VODAFONE

 Studiul se livrează în format electronic, prin email, în termen de maxim 24 de ore de la efectuarea plăţii!

Detalii tehnice ale studiului:

Autor ECHipa www.studiijuridice.ro
Anul elaborarii 2008
Pagini:

15

Detalii tehnice: Formatul paginii: A4; Font: Times New Roman; Dimensiune caractere – 12 pt.; Distanta intre randuri: 1.5
Note de subsol:

DA

Diacritice-ă,â,ţ,ş:

DA

Note de subsol:

DA

Bibliografie: DA
Printabil: DA
Se distribuie in format: *.PDF
Optiune de copiere COPY/PASTE Activa  [puteţi copia parti din conţinut în vederea realizării unor referate, studii, articole etc. personalizate după obiectivele dvs.]