Necesitatea colaborării dintre state în diferite domenii – politic, economic, cultural, social, tehnic, cultural etc. – ale relaţiilor internaţionale a dus la crearea unui număr tot mai mare de organizaţii internaţionale interstatale.

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme de coordonare a colaborării internaţionale în diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico-organizatoric prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi atribuţiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au fost constituite.

Organizaţiile internaţionale s-au dezvoltat îndeosebi după victoria revoluţiilor burgheze, ca urmare a instaurării şi a dezvoltării capitalismului. Creşterea forţelor de producţie, diviziunea internaţională a muncii, sporirea relaţiilor politice şi economice dintre state, cuceririle ştiinţei şi tehnicii sunt factori care au determinat apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale.

La începutul secolului al XIX-lea, forma organizatorică, cu caracter temporar a colaborării dintre state în domeniul politic o constituiau congresele şi conferinţele internaţionale, a căror pondere în relaţiile internaţionale a sporit continuu în cursul acelui secol.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea au fost înfiinţate uniunile administrative, organizaţii internaţionale permanente, cu un obiect limitat şi cu o strictă specializare, având ca scop să asigure protecţia unor interese cu caracter tehnic în diverse domenii.

După primul război mondial a fost creată Liga Naţiunilor, prima organizaţie cu caracter general. În strânsă legătură cu Liga Naţiunilor au funcţionat şi o serie de organizaţii internaţionale, cu un caracter specializat în anumite probleme (de exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M.).

După cea de-a doua conflagraţie mondială, organizaţiile internaţionale au căpătat o amploare deosebită, marcându-se totodată, o nouă etapă în dezvoltarea lor.

Influenţa noilor forţe apărute pe arena internaţională poate fi observată atât în privinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), organizaţie universală de state, înfiinţată după cel de-al doilea război mondial, cât şi în privinţa instituţiilor specializate, organizaţii având ca scop colaborarea dintre state, în domenii mai restrânse ale relaţiilor internaţionale (economic, social, cultural, tehnic etc.).

Chiar şi tinere state suverane din Africa au păşit şi ele la crearea unor organizaţii internaţionale pentru dezvoltarea unei strânse şi multilaterale colaborări între ele.

Sporirea numărului organizaţiilor internaţionale, ca şi amploarea şi varietatea domeniilor pe care le îmbrăţişează reprezintă o caracteristică esenţială a vieţii internaţionale contemporane.

Organizaţiile internaţionale ocupă un loc primordial printre formele de colaborare dintre state şi contribuie, totodată, pe diferite căi, la dezvoltarea dreptului internaţional contemporan şi a societăţii internaţionale care tinde spre globalizare.

Clasificarea organizaţiilor internaţionale se poate face după două criterii principale:

q       raza de acţiune în raport cu numărul statelor, domeniile de activitate şi regiunea geografică;

q       posibilitatea statelor de a deveni membre în organizaţie după constituirea ei.

După primul criteriu amintit, se pot distinge următoarele categorii de organizaţii internaţionale:

a. organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, în sensul că sunt destinate să cuprindă toate statele şi care au, în acelaşi timp, un obiect general, privind relaţiile paşnice dintre state şi colaborarea lor în toate sectoarele vieţii internaţionale, obiect care nu este limitat la o anumită regiune geografică. Singura organizaţie internaţională cu acest caracter este Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.).

b. organizaţii internaţionale cu vocaţie particulară, care se subdivid, la rândul lor în următoarele grupe:

q       cu obiect special, cum sunt, spre exemplu, instituţiile specializate, sau alte organizaţii care-şi desfăşoară activitatea în anumite domenii: politici, militar, economic, social, cultural, ştiinţific etc.;

q       cu rază de acţiune limitată la o anumită regiune geografică – constituind organizaţiile regionale, ca, de exemplu, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Organizaţiile regionale pot avea un obiect general, ca de exemplu, Organizaţia Unităţii Africane, sau un obiect special, cum sunt organizaţiile interstatale de colaborare economică.

În ceea ce priveşte clasificarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea criteriu – posibilitatea statelor de a deveni membre după instituirea organizaţiei, aderând la statutul ei – distingem între:

q       organizaţii deschise, la care, pe lângă statele membre originare (sau fondatoare) pot participa toate statele, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de actul constitutiv şi cu respectarea procedurii de admitere, ca de exemplu, O.N.U.;

q       organizaţii închise, în care, potrivit statutului, pot fi membre numai statele fondatoare (de exemplu, BENELUX – Belgia, Olanda şi Luxemburg).

În cazul organizaţiilor închise, primirea unui stat după constituirea lor nu este posibilă decât cu acordul tuturor părţilor.

De asemenea, sunt considerate organizaţii închise şi cele la care, deşi actul constitutiv permite formal aderarea altor state, în fapt se fac discriminări după sistemul politic şi social. Un exemplu, în acest sens este NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, descrisă ca o organizaţie în care nu pot fi admise decât state având aceeaşi ideologie şi la care ne vom opri pe larg, pe întreg parcursul lucrării.