Asasinul este cel mai nociv infractor. Acesta manifestă irascibilitate, impulsivitate şi agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

După motivul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte asasinatul, rezultă dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe cale asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a modului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.

În finalul acestor consideraţii, trebuie să reţinem şi unele aspecte privind tipologia infracţiunilor, potrivit opiniilor lui Jean Pinatel şi a altor autori de formaţie psihologică. Astfel, tipologia crimelor după stările psihice în care se găseşte criminalul, se divid sub trei forme:

þ     crima de reacţie primitivă (explozivă);

þ     crima comisă sub imperiul unei crize;

þ     crima pseudo-justiţiară.

Crima de reacţie primitivă (explozivă), cercetată de E. Seeling, se caracterizează prin faptul că se produce ca o reacţie de explozie emoţională, reprezentând o modalitate de descărcare nervoasă şi apare într-o situaţie de conflict. Reacţia explozivă poate fi provocată subit ca urmare a apariţiei unei stări de pericol, dar si în urma unei acumulări de tensiune nervoasă într-o perioadă mai lungă de timp. Di Tullio şi De Greef au arătat că poate să apară în forma unui „scurt circuit nervos” la persoane la care câmpul de tolerantă la o anumită frustrare e îngust. De cele mai multe ori e vorba de crima de răzbunare comisă într-un moment de furie puternică, de disperare.

Crima comisă sub imperiul unei crize este legată de o situaţie critică în care ajunge o persoană şi din care nu poate ieşi decât prin comiterea crimei. Fapta se produce, deci, pentru ca persoana să iasă din criza psihică în care se află. Situaţia critică presupune o situaţie obiectivă de criză, dar şi trăirea şi simţirea acesteia ca fiind foarte grea. Ideea omorului apare după perioada de conflict şi ameninţări şi devine persistentă si de neînlăturat. J. Pinatel denumeşte această formă de crimă, crima utilitară sau necesară.

E. Seeling menţionează câţiva factori care determină apariţia unei stări de criză:

þ     stadiul de dezvoltare biologică produce starea de criză post-pubertală la băieşi şi criza menstruală la femei;

þ     tendinţe achizitive exagerate.

þ     instinctul de conservare dezvoltat exagerat.

Crima pseudojustitiară este văzută si simtită de autorul ei ca un act justiţiar, de facere de dreptate, de apărare a unui interes. J. Pinatel ilustrează acest tip de crimă prin crima pasională, crima ideologică, delictul revendicator, liberator.