Democraţia creştină s-a conturat mai târziu decât liberalismul ori social-democraţia, extinzându-şi influenţa după cel de-al doilea război mondial.

Ca doctrină, într-o accepţiune foarte largă creştin-democraţia aşează principiile dreptăţii sociale şi solidarităţii sub influenţa filosofiei şi eticii creştine. Ea s-a afirmat ca o ripostă la urmările revoluţiei industriale şi liberalismului, mai ales exploziei pauperizării ori altor manifestări apreciate ca incompatibile cu morala creştină. Majoritatea doctrinarilor consideră că democraţia creştină constituie una din sintezele marcante ale sec. XX privind relaţia dintre religie şi politică.

O retrospectivă este însă necesară, începutul constituindu-l Rerum Novarum din 1891, enciclica papei Leon al XIII-lea. Documentul circular al Sfântului Scaun scotea munca de sub reglementarea legilor cererii şi ofertei, conferind proprietăţii funcţiile sociale, solicitând în acelaşi timp angajarea puterii pentru ocrotirea drepturilor celor slabi.

Reperele doctrinei creştin democrate ar fi în mare: întărirea autorităţii puterii dar şi apărarea autorităţii spirituale, asigurarea echilibrului dintre interesul naţional şi alianţele internaţionale convenabile, coroborarea raporturilor dintre centra şi autorităţile locale în rezolvarea tuturor problemelor guvernării. Asemenea constante ale doctrinei urmăresc satisfacerea unor valori aparent contradictorii, cum ar fi: proprietatea şi munca, familia şi statui, naţionalismul şi ecumenismul, disciplina şi libertatea, egalitatea morală şi inegalitatea socială.

Considerată de centru, creştin-democraţia se manifestă printr-o politică de stânga cu alegători de dreapta, principiul solidarităţii sociale şi economice împletindu-se cu principiul subsidiarităţii. Aceasta înseamnă că statul intervine pentru susţinerea afacerilor publice şi asigurarea Binelui social, dar sprijină activitatea persoanelor încurajând iniţiativa particulară. Doctrina aşează aşadar, persoana în centru, iar optica faţă de economie s-a manifestat funcţie de specificul naţional şi istoric.

Ca etalon putem să exemplificăm Germania cu celebrele Principii directoare de la Dusseldorf pentru refacerea economiei germane şi Propunerile pentru implementarea economiei sociale de piaţă, din 1949.

Contractul cu sindicatele, influenţa şi ajutorul extern (Planul Marshall), „o Constituţie a întreprinderii” puternic participativă pentru toţi, au permis protecţia socială reală deoarece „piaţa însăşi va rezolva problemele sociale, cu condiţia să fie lăsată să genereze o creştere suficientă”.

Creştin-democraţia a fost îmbrăţişată de către P.N.Ţ.C.D. şi afirmată de doctrina sa: democraţie autentică, morală creştină, dreptate socială şi patriotism.

Deşi guvernele de centru-dreapta din Europa Centrală, venite la putere după 1989 au efectuat schimbări radicale în economie, în România în 1996 circa 70% din economie continua să fie proprietate de stat (Guvernul Ciorbea, produs al unei coaliţii de centru, nu a avut o orientare fermă, de fapt fiind constrâns spre măsuri reformiste de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială).

După adâncirea procesului de radicalizare în rândul partidelor coaliţiei majoritare, abia în 1998 s-a putut forma primul guvern cu tendinţe de centru-dreapta pentru reformă.

Lipsa suportului politic necesar unor schimbări radicale în economie a constituit tergiversarea reformei, şovăială puternică întâlnindu-se la P.N.Ţ.C.D. S-a manifestat mai mult tendinţa de refacere a proprietăţii fără a se acorda acelaşi interes atacării nucleului industrial al structurilor etatiste.

Mass-media a reliefat că P.N.Ţ.C.D. este erodat şi din cauza antagonismelor interne determinată de neînţelegerile dintre grupările reformatoare şi conservatoare din partid. Astfel, în primăvara lui 1999, o grupare a părăsit P.N.Ţ.C.D. formând un nou partid, Alianţa Naţională Creştin-Democrată. Noul partid care avea la bază reforma morală a membrilor, fără „corupţi, lichele şi infiltraţi”, propunea stabilirea adevărului despre Revoluţie şi mineriade, restructurarea justiţiei, lupta împotriva corupţiei ajunsă „fenomen de stat”, reforma administraţiei.