În fiecare din constituţiile ţărilor Uniunii Europene se găsesc principii ale funcţiei publice.

Prima problemă ce i-a preocupat pe legiuitori a fost stabilirea competenţei pentru fixarea regulilor aplicabile funcţiei publice.

Din acest punct de vedere, Constituţiile ţărilor din Uniunea Europeană se împart în:

q       Constituţii care dau această competenţă exclusiv ,,puterii legislative”;

q       Constituţii care partajează competenţa între legislativ şi executiv.

Din prima categorie fac parte constituţiile Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Italiei, Portugaliei etc.

Trebuie să se facă distincţie între competenţa legiuitorului sau, după caz, a executivului, de a reglementa materia funcţiei publice, pe de o parte, şi posibilitatea de a stabili reguli ale funcţiei publice prin contractul colectiv de muncă, pe de altă parte.

În ţările în care regulile contractuale vin în limitele admise de legiuitor, funcţiei publice i se aplică un regim mixt, legal şi contractual.

Partajarea competenţei între legiuitor şi executiv apare în Belgia, Regatul Unit, Olanda, Franţa, Norvegia.

Majoritatea Constituţiilor reglementează principiul egalităţii admisibilităţii în funcţii publice (Danemarca, Grecia, Spania, Italia), altele – principiile generale de acces pentru funcţiile publice (Norvegia), altele prevăd garanţii specifice pentru funcţionari (Austria), altele au un capitol special consacrat funcţiilor publice (Finlanda).

În afară de prevederile cuprinse în legile fundamentale, fiecare stat are şi o legislaţie privind statutul funcţionarilor publice. Statutul funcţionarilor publici reprezintă un ansamblu de reguli referitoare la situaţia funcţionarilor ce formează dreptul comun al funcţiei publice.

În Belgia, spre exemplu, statutul a fost adoptat prin Decretul Regal din 2 octombrie 1937 (cu modificări), Legea din 20 februarie 1990 şi Decretul Regal din 22 noiembrie 1991.

În Danemarca există Legea din 18 iunie 1969.

În Franţa, statutul general al funcţionarilor este dat de 4 legi : Legea din 13 iulie 1983 ce are ca obiect reglementarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici, Legea din 11 ianuarie 1989 cu privire la funcţia publică de stat, Legea din 26 ianuarie 1984 referitoare la funcţia publică teritorială şi Legea din 9 ianuarie 1986 ce se referă la funcţia publică din spitale.

În Germania coexistă Legea relativă la funcţia publică federală din 14 iulie 1953 cu Legea relativă la drepturile funcţionarilor publici din 1 iulie 1957 la care se adaugă legislaţiile landurilor.

Irlanda a votat (prin intermediul Parlamentului), încă din 1924, ,,Civil Service Regulation Act”, întregit în 1956.

Grecia are în vigoare Codul funcţionarilor din 1977.

Italia are o lege cadru din 29 martie 1983, în care majoritatea dispoziţiilor fac obiectul unor acorduri între stat şi sindicatele funcţionarilor. Pentru agenţii de stat există un statut general din 10 ianuarie 1957. Este de menţionat şi Decretul-lege din 3 februarie 1993 cunoscut ca ,,decretul privatizării funcţiei publice”.

În Luxemburg există Legea din 16 aprilie 1979 completată cu alte legi.

În Olanda sunt menţinute în vigoare Legea cu privire la funcţionari din 12 decembrie 1929 şi Regulamentul general pentru funcţionarii regatului din 12 iunie 1931.

În Spania, statutul general din 7 februarie 1964 a fost modificat prin legile din 2 august şi 26 decembrie 1984 ce au pus bazele Comunităţilor autonome, începând cu 1985.

În Anglia şi Portugalia, Statutul funcţionarilor publici de stat este compus dintr-o duzină de decrete-legi, la baza dreptului englez fiind precedentul, chiar şi în cazul legilor speciale.