Cerere de liberare provizorie sub control judiciar

Tribunalul SIBIU, Decizia Nr. 204 din 7 iunie 2010

Constată că prin încheierea din 02.06.2010 pronunţată de Judecătoria Avrig în baza art. 160 ind.8 coroborat cu art. 160 indice 6 Cpp a fost admisă în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P C A, cu antecedente penale,. În baza art. 139 C.p.p. a fost respinsă ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul G N C, , fără antecedente penale, .În baza art. 160 ind. 8a alineat 6 C.p.p., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P CA, cu antecedente penale,..Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a pornit de la analizarea motivelor invocate de ambii inculpaţi, motive care au vizat în principal termenul rezonabil al arestării preventive, pe care l-au apreciat ca fiind îndeplinit în raport de faptele pentru care au fost trimişi în judecată. Se reţine că inculpatul G N C a formulat cu această ocazie a patra cerere de acest gen.De asemenea inculpatul P C A a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, fiind a şaptea cerere de acest gen. Prima instanţă a arătat că, conform art. 139 alin. 1 C.p.p., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. De asemenea, măsura arestării preventive trebuie revocată din oficiu sau la cerere numai când acesta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, în baza art. 139 alin. 2 C.p.p.Prima instanţă a constat neîndeplinite aceste condiţii în cauză, în raport de probatoriul administrat până la acest moment şi a respins cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul GNC, ca nefondată, înlocuirea nefiind oportună în raport de specificul cauzei şi a apreciat că alegerea măsurii şi respectiv menţinerea sa intră în atributul judecătorului şi se impune în continuare în cauză. Prima instanţă arată în continuare, că inculpaţii în declaraţiile date la urmărire penală, nu au recunoscut săvârşirea faptelor pentru care au fost arestaţi preventiv, apoi în faţa instanţei de judecată nu au dorit să dea alte explicaţii.Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de fond a reţinut că, deşi cererea formulată de inculpatul P C A este admisibilă în principiu, întrucât faptele pentru care este acesta cercetat sunt prevăzute cu pedepse mai mici de 18 ani închisoare, pe fond admiterea ei la acest moment nu se justifică, existând date concrete din care a rezultat necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni. S-a apreciat că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii prezintă un grad de pericol social ridicat, modul de operare folosit denotă faptul că lăsarea lor în libertate prezintă în continuare pericol social concret pentru ordinea publică şi lăsarea lor în stare de libertate ar putea genera o stare de neîncredere (temere) şi insecuritate socială, fapt ce rezultă atât din accepţiunea legiuitorului prin limitele de pedeapsă stabilite, respectiv între trei şi cincisprezece ani, natura relaţiilor sociale afectate, cât şi prin ţinta pe care au urmărit-o aceştia, aşa cum rezultă din rechizitoriul formulat, respectiv în paguba unităţilor administrativ-teritoriale, instituţii de învăţământ, în locuri publice, în mod organizat, pe timp de noapte, mai multe persoane şi care, aşa cum se reţine tot în rechizitoriu, s-au folosit şi de un autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals, cu geamuri fumurii, fapt ce le-a permis deplasarea cu rapiditate dintr-un loc în altul şi le-a asigurat astfel părăsirea locului faptei cu bunurile sustrase în timp scurt, posibilitatea identificării lor fiind astfel scăzută. Totodată, se precizează în considerente că având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi raportat cu acest moment procesual, faptul că unii dintre martorii ce urmează a fi audiaţi sunt din aceeaşi localitate cu inculpaţii şi astfel ar putea fi influenţaţi, în raport cu vârsta, persoana şi audierea acestora, a condus prima instanţă la concluzia că în cauză subzistă, în continuare, temeiurile avute în vedere cu ocazia luării măsurii arestării preventive, precum şi cu temeiurile noi invocate în rechizitoriu, determinate de faptele noi reţinute în sarcina lor, justifică menţinerea stării de arest preventiv, lăsarea lor în libertate putând influenţa în mod negativ şi iremediabil aflarea adevărului judiciar, în raport cu cele anterior menţionate, chiar şi buna înfăptuire a justiţiei. A mai reţinut judecătoria că situaţia familială a inculpaţilor poate constitui un criteriu de apreciere asupra măsurilor preventive, numai în situaţii în care ar exista un pericol grav care să afecteze membrii familiei aflaţi în întreţinerea inculpaţilor, condiţie care nu este întrunită în prezenta cauză. Pe de altă parte prima instanţă a reţinut că ambii inculpaţi au antecedente penale, fapt ce rezultă din fişele de cazier judiciar, constatându-se astfel că au o predispoziţie în comiterea infracţiunilor contra patrimoniului, nu au fost angajaţi anterior arestării, precum şi faptul că prevenţia specială prin pedepsele aplicate anterior nu a fost realizată, aceştia continuând să pună în pericol şi să lezeze valorile sociale protejate de legea penală. Termenul rezonabil invocat de inculpaţi nu este încălcat, pentru că acesta trebuie apreciat în raport cu specificul şi complexitatea cazului, urmând ca aceştia să fie judecaţi cu respectarea drepturilor lor procesuale. În speţă, având în vedere condiţiile şi principiile reliefate, se apreciază în final că în cauză subzistă temeiurile care au impus măsura arestării preventive, astfel că au fost respinse cererile inculpaţilor. Având în vedere că prin deciziile 354/25.03.2010 şi 627/06.05.2010 Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate de către inculpaţii G C AN şi P C A , cauza a fost repusă pe rol şi acordat un nou termen de judecată în data de 23.06.2010.Împotriva acestei încheieri au formulat, în termen legal, recurs inculpaţii G N C şi P C A, fără a motiva în scris recursurile declarate.La termenul de judecată fixat de instanţă, inculpaţii, prin avocatul din oficiu au invocat două excepţii de neconstituţionalitate.Astfel, inculpatul G N C a invocat neconstituţionalitatea articolelor 141 al. 1 Cod proc. penală, în timp ce inculpatul P C A pe cele ale art. 160 indice 2 Cod proc. penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate inculpatul G N C susţine că dispoziţiile art. 141 al. 1 C.p.p., care prevăd că „încheierea prin care prima instanţă sau instanţa apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac” sunt neconstituţionale fiind contrare cu articolul 23 alin. 7 din Constituţie, care prevede că „ încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege” şi cu art. 21 alin. 3 din Constituţie care prevede că „ părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. De asemenea, inculpatul G N C susţine că „articolul 141 al. 1 C.p.p. prevede numai în caz de respingere a cererii de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive că aceasta nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce denotă faptul că în momentul admiterii unei asemenea cereri se poate ataca cu recurs ceea ce arată inegalitatea armelor dintre apărare şi acuzare. Cerinţele care conturează conţinutul desfăşurării unui proces echitabil sunt prevăzute expres în art. 6 al Convenţiei şi din jurisprudenţa instanţei europene pot fi sintetizate şi alte principii care se circumscriu aceleiaşi noţiuni de „proces echitabil” fără ca ele să se regăsească în terminus în textul art. 6 din Convenţie, iar între aceste principii se regăseşte „ egalitatea armelor”. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, principiul „egalităţii armelor” semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurilor în faţa instanţelor de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă. Acest principiu, de fapt, constituie numai un element component al noţiunii mai largi de „proces echitabil”, una dintre garanţiile privitoare la desfăşurarea corectă a procesului judiciar prin care se vizează realizarea unui „just echilibru” între părţile litigante. Principiul egalităţii armelor aşa cum se subliniază în deciziile Curţii, priveşte numai „ modul în care instanţele de judecată trebuie să trateze părţile litigante”, ca „adversare” în procesul pe care instanţele de judecată trebuie să-l soluţioneze.” În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate inculpatul PCA arată că „ dispoziţiile art. 1602 C.p.p. intitulat „condiţiile liberării” sunt neconstituţionale fiind contrare cu prevederile art. 23 alin. 10 din Constituţie care prevăd că „ persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”. Textul constituţional nu condiţionează, nu limitează şi nici nu restrânge în vreun fel acest drept fundamental, ca atare, condiţiile impuse de art. 1602 C.p.p. obstrucţionează şi îngrădeşte prevederile art. 23 alin. 10 din Constituţia României. Totodată, prevederile art. 1602 C.p.p. sunt neconstituţionale, fiind contrare şi cu prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie care prevăd că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, ori, condiţiile impuse prin art. 1602 C.p.p. fac discriminare prin limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute ( „ pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”). Textul constituţional stabileşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, însă art. 1602 C.p.p. prin condiţiile impuse, privilegiază şi discriminează cetăţenii aflaţi în faţa legii. De asemenea, prevederile art. 1602 C.p.p. sunt neconstituţionale fiind contrare şi cu prevederile art. 125 alin. 2 din Constituţie care prevede „ justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ori, art. 1602 C.p.p. prin impunerea condiţiilor face ca justiţia să fie imparţială şi inegală pentru cetăţenii ce se confruntă cu ea”.Asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate:Analizând cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, tribunalul a constatat că acestea sunt inadmisibile, urmând a fi respinse în temeiul art. 29 alineat 6 din legea 47/1992, datorită următoarelor considerente:Articolul 141 alin. 1 C.p.p. prevede că: „ Încheierea dată în primă instanţă şi apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de către procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.”Tribunalul a reţinut că asupra constituţionalităţii acestei text s-a mai pronunţat Curtea Constituţională prin deciziile156/27.02.2007, 188/19.03.2007, 672/12.06.2008, 569/29.07.2008, 420/26.03.2009, 187/12.02.2009, în sensul constatării constituţionalităţii acestuia. De asemenea, inculpatul G N C a mai ridicat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate a art. 141 alin. 1 C.p.p. , invocând aceleaşi argumente, cererea acestuia de sesizare a Curţii Constituţionale fiind respinsă ca inadmisibilă de Tribuanalul Sibiu prin decizia penală nr. 179/12 mai 2010. În esenţă, s-a reţinut prin acea decizie că, faţă de faptul că Judecătoria Avrig verifică periodic legalitatea şi temeinica măsurii arestării preventive, putând dispune oricând revocarea sau înlocuirea acesteia, chiar fără o cerere din partea inculpatului, considerând că prezenta excepţie nu are legătură cu soluţionarea cauzei, iar recurentul Gabrea nu are nici un interes în soluţionarea ei, s-a respins cererea acestuia de sesizare a Curţii Constituţionale.În plus, a mai reţinut tribunalul faptul că excepţia ridicată nu are legătură cu soluţionarea fondului cauzei deoarece inculpatul G N C a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, iar acesta invocă neconstituţionalitatea unui text din codul de procedură penală care se referă la căile de atac împotriva încheierii pronunţată de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, invocând de fapt o chestiune prejudicială care nu are legătură cu judecarea cauzei. Inculpatul P C A a invocat neconstituţionalitatea art. 160 indice 2 Cod proc. penală.Articolul 160 indice 2 Cod procedură penală, prevede că: „ (1) Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. (2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.”Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea acestui articol din Codul de procedură penală prin deciziile: 92/11.05.200, 15/18.01.2001, 41/07.02.2002, 36/29.01.2004, 344/25.07.2000, 167/02.04.2001, 144/25.02.2002, 130/13.02.2004.Inculpatul a susţinut în esenţă că alineatul 1 al acestui articol , care condiţionează admisibilitatea cererii de liberare provizorie de cuantumul pedepsei închisorii prevăzute de lege (limita maximă a pedepsei să nu depăşească 18 ani) este neconstituţional, întrucât creează o discriminare a cetăţenilor în faţa legii.Nici aceste dispoziţii nu au legătură cu cauza. Inculpaţii au fost trimişi în judecată, aşa cum am arătat, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, această infracţiune, prin cuantumul pedepsei prevăzute de lege încadrându-se în condiţiile de admisibilitate impuse de lege. Dealfel, prin încheierea atacată cu prezentul recurs, inculpatului i s-a admis în principiu de către Judecătoria Avrig această cerere.În concluzie, s-a putut concluziona că această cerere este chiar lipsită de interes pentru inculpatul P C A. Tribunalul a mai retinut că în prezenta cauză s-au mai ridicat anterior două excepţii de neconstituţionalitate, respectiv de inculpatul G C A N (a articolului 148 litera f Cpp) şi de inculpatul P C A (a articolului 303 alin. 6 Cpp) excepţii respinse de instanţa de contencios constituţional.Instanţa a apreciat că invocarea (repetată) acestor excepţii sunt evident făcute în scopul tergiversării judecării pe fond a cauzei, aflată în prezent pe rolul Judecătoriei Avrig, astfel că prima instanţă a fost până în acest moment în imposibilitate de a da citire actului de sesizare al instanţei.În cererea de recurs inculpaţii fac referire la principii precum depăşirea termenului rezonabil al detenţiei preventive(inculpaţii fiind privaţi de libertate din luna februarie 2009) dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii armelor. Faţă de aceste susţineri ale inculpaţilor instanţa de recurs a constatat că accesul la un proces echitabil implică reguli şi pentru inculpaţi, printre care neexercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Prin ridicarea repetată de către inculpaţi a excepţiilor de neconstituţionalitate s-a tins de fapt la suspendarea cauzei în temeiul art. 303 alineat 6 Cpp şi a art. 29 alin.5 din legea 47/1992, pentru ca ulterior, tot inculpaţii să invoce dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O. (deci implicit judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi cu egalitate de „arme”). Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil este aplicabil oricărei instanţe care se pronunţă cu privire la o contestaţie ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau cu privire la o acuzaţie în materie penală adusă acelei persoane.În cauza Ashingdne contra Regatului Unit (decizia 894/2006) s-a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa.În cauza Ivanciuc contra României (decizia 18624/03/08.09.2005), Curtea de la Strasbourg a stabilit că instanţa naţională care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru judecarea a unei excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din legea procesual-penală nu a încălcat principiul liberului acces la justiţie şi pe cel al dreptului la un proces echitabil, întrucât articolul 6 din Convenţie nu garantează dreptul de a sesiza o instanţă naţională sau internaţională cu o chestiune prejudicială. A mai reţinut Curtea Europeană că articolul a cărui neconstituţionalitate se invocă a mai fost examinat de către Curtea Constituţională, care l-a declarat de fiecare dată compatibil cu Constituţia, astfel că nu poate considera refuzul instanţei de fond de a sesiza Curtea Constituţională ca fiind arbitrar şi de a încălca dreptul la un proces echitabil. Asupra recursului declarat împotriva încheierii instanţei de fond:Analizând încheierea atacată, sub aspectul motivelor invocate şi din oficiu, tribunalul a respins recursurile formulate pentru următoarele considerente: Potrivit art.160 ind.2 C.p.p. ,.liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. De asemenea nu se acordă liberarea provizorie sub control judiciar în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Tribunalul a apreciat că, în mod corect prima instanţă a considerat îndeplinită condiţia pozitivă, cerută de art.160 ind.2 C..p.p. pedeapsa prevăzută de lege fiind între fiind între 3 şi 15 ani închisoare. Cu privire la existenţa în cauză a datelor din care să rezulte că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, tribunalul a apreciat că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, faptul că unii dintre martorii ce urmează a fi audiaţi sunt din aceeaşi localitate cu inculpaţii dă naştere riscului exercitării de presiuni şi influenţării acestora.Pe de altă parte, condiţiile impuse de lege nu sunt însă limitative, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut doar posibilitatea şi nu şi obligaţia acordării liberării provizorii sub control judiciar în cazul îndeplinirii lor. Liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă un beneficiu acordat inculpatului arestat preventiv pentru ca acesta să fie judecat în stare de libertate, scopul măsurilor preventive putând fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar (art.136 alin.2 C.p.p.). Instanţa, pentru a aprecia dacă o asemenea cerere este sau nu întemeiată, trebuie să aibă în vedere atât motivele invocate de inculpat cât şi temeiurile care au stat la baza arestării preventive a acestuia şi a aprecierii că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică. Astfel, tribunalul a considerat că aspectele invocate de inculpatul P C A că nu prezintă pericol public şi că a fost trimis în judecată pentru şapte „capete de acuzare” şi nu pentru opt, nu sunt în măsură a determina convingerea instanţei că scopul măsurii arestării preventive ar fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar. Tribunalul a apreciat că în cauza de faţă liberarea provizorie sub control judiciar nu este justificată şi oportună nici în raport cu faptele pentru care inculpatul P C A a fost arestat preventiv. Inculpatul este în stare de recidivă postexecutorie, a mai fost condamnat de 3 ori pentru infracţiuni de furt calificat, infracţiunea pentru care s-a luat măsura arestării preventive este în formă continuată, a mai fost trimis în judecată şi pentru alte 4 fapte materiale de furt calificat, astfel că, privarea de libertate a inculpatului este mijlocul necesar pentru a-l împiedica să mai săvârşească alte infracţiuni. Instanţa de recursa a mai apreciat că durata apreciabilă a detenţiei preventive a fost determinată doar de inculpaţi, care au sesizat Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate (respinse ca neîntemeiate de instanţa constituţională), fapt ce a dus ca până la acest moment să nu să poată efectua vreun act de cercetare judecătorească. În ceea ce priveşte recursul inculpatului G N C prin care a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive, , acesta este inadmisibil; încheierea prin care prima instanţă respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac, conform art. 141 alin. 1 teza finală C.p.p. În acest sens, prin decizia nr. XII/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înainte de intrarea în vigoare a Legii 356/2006, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că ,,Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată separat cu recurs.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins cele două recursuri formulate în cauză.