Clauzele generale in contractele de comert international (I)

1. Delimitări conceptuale.

Clauzele generale (necesare) sunt stipulaţiile contractuale ce au caracter esenţial pentru calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic[1].

Aceste clauze pot privi, spre exemplu, identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor autorizaţi, conţinutul economic al operaţiunii comerciale realizată prin contract, unele aspecte referitoare la executarea acestuia, dreptul ce-i este aplicabil şi jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele diferende dintre partenerii contractuali[2].

Sfera clauzelor esenţiale cuprinde atât stipulaţii contractuale în absenţa cărora contractul nu ar putea exista ca act juridic valabil perfectat[3], cât şi clauze prin care se configurează realitatea economică creată prin contract şi, totodată, mijloacele juridice considerate de părţi ca fiind necesare pentru protejarea şi conservarea acestei realităţi.

Omiterea unora dintre ele[4] nu duce la ineficienţa contractului pe plan juridic, dar este de natură să creeze dificultăţi şi confuzii în ce priveşte executarea obligaţiilor izvorâte din contract şi să creeze incertitudini cu referire la existenţa şi întinderea lor.

Având în vedere toate acestea, în literatura de specialitate[5] s-a considerat ca fiind necesare în conţinutul contractului şi alte clauze menite să prevină unele incertitudini şi să creeze un cadru juridic adecvat pentru îndeplinirea prestaţiilor asumate de părţi.

Cu toate că legea nu a determinat conţinutul clauzelor necesare în contractul de comerţ internaţional, deoarece părţile beneficiază de libertate de decizie în legătură cu clauzele ce trebuie să fie stipulate în contractul dintre ele, literatura de specialitate[6] a conturat totuşi, câteva aspecte generale privind conţinutul clauzelor necesare, pe care le vom arăta şi noi în continuarea, în studiul de faţă.

2. Clauzele privind părţile contractante[7].

Aceste clauze trebuie considerate a fi esenţiale deoarece identificarea prin contract a subiecţilor raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului juridic respectiv. Este motivul pentru care în cuprinsul contractului trebuie precizate atributele de identificare a părţilor: nume, prenume, domiciliu (în cazul contractanţilor persoane fizice); denumire, sediu şi forma juridică (cu privire la contractanţii persoane juridice). De asemenea se cer precizate datele de identitate şi calitatea reprezentanţilor partenerilor contractuali, ori de câte ori aceştia (adică contractanţii) dau împuternicire de reprezentare a lor la perfectarea contractului altor subiecţi de drept.

3. Clauze referitoare la obiectul contractului.

Atunci când contractul de comerţ internaţional are ca obiect o marfă, este necesar ca părţile să precizeze în conţinutul său elemente suficiente pentru identificarea şi determinarea acelei mărfi. Astfel sunt: denumirea exactă şi completă a mărfii, tipul, seria, caracteristici specifice prin care aceasta se individualizează în genul căruia îi aparţine etc.

În cazul în care, prin excepţie, părţile contractante nu determină în cuprinsul contractului obiectul acestuia dar precizează elemente suficiente pe baza cărora el va putea fi determinat ulterior, împrejurare perfect compatibilă cu specificul contractului de comerţ internaţional‚ acel contract este valabil şi executabil[8]. Dar, în cazul în care elementele menţionate de contractanţi sunt insuficiente pentru determinarea obiectului contractului în viitor, acel contract nu va putea fi executat şi, în consecinţă, nu va putea fi considerat valabil deoarece îi lipseşte obiectul[9].

4. Clauze referitoare la cantitatea mărfii.

În conţinutul contractului de comerţ internaţional având ca obiect bunuri în natură trebuie ca părţile să stipuleze cel puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă care se are în vedere şi să arate unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut sau urmează a se face determinarea cantitativă a mărfii vizate, locul unde se va cântări, măsura ori număra acea marfă, precum şi documentul constatator al cantităţii.

Ţinând seama de specificitatea mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport utilizate părţile contractante pot stipula o clauză de toleranţă cantitativă ce prin finalitatea ei implicită va produce repercusiuni pe planul răspunderii contractuale.

——————————————————————————–

[1] A se vedea, Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, „Dreptul comerţului internaţional”, Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 119.

[2] A se vedea şi, Dumitru Mazilu, „Dreptul comerţului internaţional. Partea specială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 73, nota 19.

[3] Cum sunt de exemplu, cele referitoare la identificarea părţilor sau a reprezentanţilor lor, ori cele vizând obiectul contractului.

[4] Cum ar fi, de exemplu, a celor care vizează condiţiile de ambalare a mărfii, ori a celor ce se referă la calitatea mărfii etc.

[5] A se vedea, de exemplu, Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 119 şi urm.; Dumitru Mazilu, op. cit., p. 73 şi urm.

[6] A se vedea, . Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, „Dreptul comerţului internaţional”, Vol. II, partea I, Universitatea Bucureşti, 1990, p. 44 şi urm.

[7] Aceste clauze trebuie cuprinse în orice contract, nu numai în contractele de comerţ internaţional.

[8] „În sensul art. 948 şi 964 C. civ., dispoziţii aplicabile cu titlu de lex voluntatis, obiectul contractului este nu numai acel determinat, dar şi acel determinabil în specia şi cantitatea sa. Obiectul contractului este determinabil de câte ori există elemente certe sau suficiente pentru determinarea lui în viitor, în timpul executării contractului” (Curtea de arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, Hot. nr. 136 din 4 iunie 1981, în „Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior”, Bucureşti, 1987, p. 14, nr. 208).

[9] În mai toate situaţiile, contractele de comerţ internaţional au ca obiect bunuri viitoare, astfel încât, oricare asemenea contract este necesar să conţină clauze prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind determinarea caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea în fabricaţie a produselor respective sau procurarea lor de pe piaţă de către exportator.