Dreptul umanitar. Notiune si functii

Dreptul internaţional umanitar este acea ramură a dreptului internaţional public, constituit dintr-un ansamblu de norme de drept internaţional, de natură cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional sau/şi neinternaţional.

Dreptul internaţional umanitar a apărut în baza unor motivaţii umanitare, adică pentru limitarea suferinţelor şi pagubelor pricinuite de război. Astfel, dreptul internaţional umanitar apare ca un substitut al regulilor aplicabile în timp de pace, într-o situaţie în care între părţile implicate în conflict, relaţiile ies din sfera normalităţii.

Totodată, trebuie amintit că dreptul internaţional umanitar a apărut într-o perioadă când jus ad belum era considerat un drept legitim al statelor. Războiul fiind permis ca instrument legal al politici statelor, dreptul internaţional umanitar avea doar o funcţie de atenuare a efectelor acestuia. Pe măsură ce războiul a fost limitat şi reglementat, dreptul internaţional umanitar a început să fie valorizat pe multiple planuri şi, cu trecerea timpului, să îndeplinească şi alte funcţii. Astfel, în prezent, dreptul internaţional umanitar îndeplineşte, pe lângă funcţia de atenuare a efectelor conflictelor armate, şi următoarele funcţii:

R     funcţia de prevenire a conflictelor armate, mai ales prin efectele descurajante ale prevederilor dreptului umanitar asupra comportamentului statelor în rezolvarea diferendelor dintre ele.

R     funcţia de restabilire şi menţinere a păcii. Sunt bine cunoscute operaţiunile pentru pace desfăşurate de ONU, ca alternativă la aproape imposibila aplicare a dispoziţiilor Cartei ONU din cauza folosirii abuzive a dreptului de veto în Consiliul de Securitate. Desfăşurate pe scară largă, acestea au ca o componentă esenţială acţiunile umanitare în zonele de conflict. Criticate uneori pentru că ele sunt derulate de structuri care nu corespund principiilor umanitare, mai ales independenţa, imparţialitatea şi neutralitatea, şi pentru că forţele de menţinere a păcii nu au mijloacele logistice corespunzătoare, componenta umanitară rămâne totuşi un element important în acţiunea mai largă de restabilire, menţinere şi consolidare a păcii în zonele de conflict.

R     funcţia educativă a dreptului internaţional umanitar – este, fără îndoială, un aspect care are implicaţii profunde în controlul comportamentelor pe câmpul de luptă. Dacă pregătirea combatanţilor din punct de vedere militar, ca luptători în sensul cel mai restrâns, reprezintă componenta strict profesională, formarea comportamentelor umanitare reprezintă latura morală, fără de care un combatant nu poate îndeplini toate condiţiile de legalitate. Sau, cum se aprecia în literatura de specialitate, dacă pentru combatant ştiinţa militară este inteligenţa lui, dreptul umanitar este caracterul lui; un luptător complet este acela care le posedă pe amândouă într-o măsură suficientă. Funcţia educativă a dreptului internaţional umanitar se realizează ante-factum, prin acţiuni instituţionalizate de difuzare cât mai largă în rândul maselor, mai ales în cadrul forţelor armate. Este un imperativ pe care chiar dreptul umanitar îl adresează statelor părţi la tratatele umanitare. Evident, dreptul umanitar este doar o componentă a instrumentarului care contribuie la formarea comportamentelor umanitare. Fără contribuţia altor pârghii formative, prin educaţia în familie, şcoală, armată, prin mijlocirea bisericii, dreptul umanitar rămâne un deziderat dificil de atins.

R     funcţia sancţionatorie este caracteristică dreptului umanitar ca şi oricărui alt sistem juridic. Norma juridică, în general, se deosebeşte de toate celelalte reguli comportamentale pentru că este însoţită de garanţii de natură coercitivă. Fără sancţiuni, normele umanitare devin aproape imposibil de aplicat. De aceea, dreptul umanitar conţine un subsistem în continuă dezvoltare pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime de război sau alte violări ale lui.