Magistrati. Drepturi salariale. Prescriptie.

Curtea de apel ALBA IULIA, Decizia Nr. 4 din 4 ianuarie 2010

Decretul-Lege nr. 167/1958: art.3, 7 şi 12 Codul Muncii: art. 283 alin.(1) lit.c Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 „ termenul prescripţiei este de 3 ani „dacă nu există alte prevederi legale derogatorii”, iar conform art. 283 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii cererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate „ în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 4/04 ianuarie 2010. Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. 1515/57/2008 reclamanţii: D.C ş.a au chemat în judecată pârâţii M.J., M.F.P., T.S, C.A.ALBA IULIA, C.N.C.D., T.VÂLCEA, C.A. PITEŞTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SIBIU, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ALBA IULIA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ Î.C.C.J, solicitând: -obligarea pârâţilor M.J., T.S. şi C.A. Alba Iulia la plata drepturilor salariale actualizate, rezultând din acordarea sporului de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pe perioada 2000-25 septembrie 2004, cu actualizarea sumelor restante în raport de indicii de inflaţie, începând cu data la care trebuiau achitate până la data plăţii efective , în funcţie de perioada lucrată de fiecare reclamant în parte, obligarea pârâţilor T.S şi C.A. Alba Iulia şi să efectueze menţiunile corespunzătoare în cărţile de muncă , iar pârâtul M.E.F să aloce fondurile necesare sumelor de încasat cu acest titlu; În motivarea acţiunii lor, reclamanţii arată că sunt îndreptăţiţi la sporul pretins potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată. Prin întâmpinarea depusă pârâtul M.P- Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., solicită respingerea acţiunii ca fiind prescrisă faţă de data formulării acţiunii şi în temeiul art. 1 din Dec. 167/1958; pe fond arată că este instituţie bugetară şi ca atare nu poate dispune plata unor drepturi băneşti care nu au fost cuprinse în buget şi nici nu au bază legală. De asemenea, s-a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P., solicitând ca în cazul admiterii acţiuznii să fie obligat chematul în garanţie să adopte un proiect de rectificare bugetară care să includă şi sumele solicitate de reclamanţi. Prin întâmpinările depuse de pârâţii M.J.L.C. şi C.A. Alba Iulia se solicită respingerea acţiunii ca fiind prescrisă; în plus curtea de Apel invocă şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive. M.F.P., prin întâmpinarea depusă, solicită respingerea acţiunii formulate împotriva sa, întrucât nu are calitate procesual pasivă, neavând nici un raport de muncă şi nici o obligaţie de despăgubire faţă de reclamanţi şi nici un raport de garanţie sau de subordonare cu celelalte autorităţii chemate în judecată. Prin sentinţa civilă nr. 135/30.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 1518/57/2008, întrucât dispoziţiile art.I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art.158 Cod procedură civilă s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea tribunalului. Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa civilă nr. 753/01.10.2009 pronunţată în dosar nr. 1518/2008 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocat de pârâţi şi în consecinţă a respins acţiunea formulată în cauză de reclamanţii pe această excepţie. S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.P.- Parchetul de pe lângă Î.C.C.J împotriva M.F.P. Pentru a hotărî, astfel, tribunalul, a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au solicitat acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 2000-25.09.2004, aşa încât dreptul lor la acţiunea s-a născut cel târziu (pentru că este vorba de prestaţii succesive) în luna octombrie 2004. Deoarece acţiunea a fost formulată la 15.10.2008, s-a constatat că aceasta este prescrisă, raportat la prev. art. 1 alin.1, art. 3 alin.1 din decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei sentinţe, au declarat, în termenul legal prev. de art. 80 din Legea nr. 168/1999, reclamanţii aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii arată că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece dreptul la acţiune s-a născut la data de 10.03.2008 când le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 21 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii de către Î.C.C.J. în dosar nr. 5/2008. Chiar în ipoteza, în care s-ar aprecia că dreptul lor la acţiune s-a născut anterior pronunţării menţionatei decizii, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin numeroase acte de recunoaştere a dreptului, iniţiate de Ministerul Justiţiei; exemplificând în acest sens includerea în strategia de reformă a sistemului judiciar şi în planul de acţiune aprobate de H.G. nr.232/2005 a măsurii privind plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătoreşti. În fine, recurenţii arată că sumele pretinse constituie un bun în senul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O, astfel că privarea lor de acesta nu se justifică; cu atât mai mult cu cât s-ar crea o situaţie discriminatorie între ei şi alţi magistraţi care au beneficiat deja de el. În drept se invocă: art. 299, 304 punct 8 şi 9, 304 indice 1Cod procedură civilă. CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă în limitele statuate de art. 306 alin.2 cod procedură civilă a reţinut următoarele: Recursul este nefondat. Potrivit art. 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” iar potrivit art. 7 din acelaşi act normativ „ prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”. Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 „ termenul prescripţiei este de 3 ani „dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii cererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate „ în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”. Potrivit art. 12 din Decretul –Lege nr. 167/1958 „în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită” În sensul celor invocate mai sus este şi Decizia nr. 21/10.03.3008 a Î.C.C.J. asupra recursului în interesul Legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din legea nr. 50/1996- invocat de recurenţii-reclamanţi ca temei juridic al pretenţiilor lor – care a statuat faptul că „ în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistraţii – asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin legea nr. 334/2001”. Analizând considerentele deciziei menţionate se constată că singura problemă de drept asupra căreia s-a aplecat instanţa supremă şi care a făcut obiectul recursului în interesul legii a fost abrogarea sau neabrogarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996. În acest context este evident că Î.C.C.J. nu s-a pronunţat asupra altor probleme cum ar fi termenul de prescripţie al formulării unor acţiuni sau repunerea în termenul de exercitarea a acţiunii bazate pe acest text de lege. Prin urmare, aceste probleme de drept au fost lăsate în sarcina instanţelor de judecată sesizate cu judecarea unor acţiuni întemeiate pe textul de lege în discuţiei. În nici un caz nu se poate susţine că prin formularea cuprinsă în decizia nr. 21/2008 a Î.C.C.J. potrivit căreia sporul se datorează „şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000 ” s-a dorit a se stabili că acest drept se va plăti magistraţilor şi personalului auxiliar pe întreaga perioadă cuprinsă între data intrării în vigoare a O.G. nr. 83/2000 şi până în prezent. Ceea ce a stabilit cu forţă obligatorie Î.C.C.J. este că dispoziţiile art.47 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate prin O.G. nr. 83/2000, rămânând în vigoare şi producând efecte depline şi după acest moment (septembrie 2000). Faptul că este vorba de un drept supus prescripţiei rezultă cu claritate din formularea dispozitivului deciziei menţionate unde se face referire la „dreptul” la sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În speţă, dreptul la acţiune s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a O.G. nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuţie neregularitatea actului de abrogare, aspect cunoscut de reclamanţi. Cauzele în care se suspendă sau se întrerupe cursul prescripţiei sunt expres şi limitativ reglementate la art. 13, 14 şi 16 din Decretul Lege nr. 168/1958 şi nu se regăsesc în prezenta cauză. Pentru a produce efecte de întrerupere a prescripţiei, recunoaşterea dreptului trebuie să fie neîndoielnică şi efectivă ori H.G. nr.232/2005 la care fac referire recurenţii nu reprezintă o atare recunoaştere. Prin includerea în strategia de reformă a unor măsuri privind plata drepturilor salariale restante aşa cum corect a reţinut prima instanţă, s-a vizat respectarea unor hotărâri judecătoreşti şi înlăturarea discriminării între diferitele categorii de personal din cadrul Ministerului Justiţie şi nu o recunoaştere explicită sau implicită a dreptului pretins de reclamanţi. Dimpotrivă, intimaţii nu au recunoscut nici un moment aceste pretenţii pentru a se putea reţine întreruperea cursului prescripţiei, iar recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada vreunei piedici în promovarea acţiunii, pasivitatea în care s-au aflat datorându-li-se. Nu poate fi vorba nici de un drept sub condiţie – (care în cauză susţin recurenţii ar fi declararea neconstituţională a art.I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 sau ca inaplicabilă a abrogării, fapt ce s-a întâmplat prin Dec. nr.21/2008 a Î.C.C.J), deoarece este un drept izvorât din lege, fără a fi afectat de o asemenea modalitate. În fine, cu referire la jurisprudenţa europeană este de reliefat, că sporul salarial pretins nu poate fi apreciat ca ”un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât prin nesocotirea normei interne de valorificare a acestuia într-un anumit termen legal reglementat de legiuitor intern, acest drept s-a pierdut şi ca atare nu poate naşte, în privinţa recurenţilor-reclamanţi, nici o speranţă legitimă în a-l obţine. Pe de altă parte, articolul 14 din Convenţie aşa cum CEDO a statuat în jurisprudenţa sa (cazul Thimmenos v/s Greciei) nu are o existenţă independentă, întrucât „are efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile Convenţiei şi Protocoalele sale”, or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat şi garanta de Convenţie. În concluzie, momentul naşterii dreptului la acţiune este cel la care dreptul a fost încălcat sau contestat ori, în lipsa unei încălcări sau contestări, data de la care el trebuie exercitat, iar din considerarea motivării Înaltei Curţii, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a O.G. nr. 83/2000. În aceste condiţii, în raport cu data introducerii acţiunii-22.10.2008, precum şi în aplicarea corectă a prevederilor legale sus enunţate, în mod justificat prima instanţă a reţinut ca întemeiată excepţia prescripţie dreptului material la acţiunea promovată vizând recunoaşterea unor drepturi salariale aferente perioadei septembrie 2000-25.05.2004.

Faţă de cele ce preced, nefiind incident nici unul din motivele de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prev. de art. 304 punct 1-9 Cod procedură civilă, Curtea, în conformitate cu art. 312 alin.1 cu aplicarea art. 82 din legea nr. 168/1999, a respins, ca nefondat, recursul cu care a fost investită de către recurenţii reclamanţi.