Normele internationale ale muncii si conflictele de munca

Normele internaţionale ale muncii care se referă la conflictele de muncă au caracter general şi reflectă diversele sisteme de rezolvare a conflictelor de muncă existente în diverse ţări[1].

Astfel, Recomandarea O.I.M. privind concilierea voluntară şi arbitrajul nr. 92/1951 recomandă ca mecanismul de conciliere voluntară să fie gratuit şi expeditiv, putând să asiste în prevenirea şi rezolvarea conflictelor de muncă. Instrumentul recomandă de asemenea ca procedura să poată fi derulată fie la iniţiativa oricărei din părţi sau din oficiu de către autoritatea de conciliere voluntară. Când un conflict a fost supus concilierii şi arbitrajului cu consimţământul tuturor părţilor interesate, ele sunt încurajate să se abţină de la greve şi lock-out atât timp cât concilierea şi arbitrajul sunt în derulare. Recomandarea nr. 92 arată, de asemenea, că nici una din prevederile sale nu poate fi interpretată ca limitând, în vreun fel, dreptul la grevă.

Convenţia O.I.M. privind promovarea negocierii colective nr. 154/1981, ratificată şi de România, precum şi recomandarea corespondentă (nr. 163) dispune luarea acelor măsuri care să asigure ca organismele şi procedurile de rezolvare a conflictelor de muncă să fie concepute la nivel naţional astfel încât să contribuie la promovarea negocierii colective şi, în acest context, ele pledează pentru instituirea de proceduri care să asiste părţile în găsirea unor soluţii echitabile la conflictele dintre ele.

Recomandarea O.I.M. privind examinarea plângerilor nr. 130/1967 se referă la o categorie specială de conflicte de muncă, şi anume cu plângerile unuia sau mai multor lucrători împotriva anumitor măsuri privind relaţiile de muncă şi condiţiile lor de angajare. Acest instrument recomandă ca un lucrător sau un grup de lucrători să aibă dreptul de a supune o astfel de plângere sau plângeri fără să sufere vreun prejudiciu. Plângerile trebuie analizate conform unei proceduri apropriate, dacă lucrătorul sau lucrătorii consideră de bună credinţă astfel de măsuri sau situaţii ca fiind contrarii prevederilor dintr-un contract colectiv sau dintr-un contract individual de muncă, regulilor de lucru, legilor sau regulamentelor sau obiceiurilor profesiunii, ramurii de activitate sau ţării. Recomandarea distinge între astfel de plângeri şi solicitările colective ce urmăresc modificarea termenilor şi condiţiilor de angajare, ce sunt excluse din domeniul de cuprindere al recomandării. Totuşi, recomandarea nu limitează dreptul unui lucrător să sesizeze direct autoritatea de muncă competentă, instanţa specializată în cauze de muncă sau alt organism judiciar cu privire la un drept recunoscut de legile şi reglementările naţionale.

O situaţie specială există atunci când conflictele colective se produc în serviciul public. În acest sens, Convenţia O.I.M. privind relaţiile de muncă (serviciul public) nr. 151/1978 prevede că rezolvarea conflictelor privind termenii şi condiţiile de ocupare trebuie făcută prin negocieri între părţi sau printr-un mecanism independent şi imparţial, cum este concilierea, medierea şi arbitrajul[2]. Această convenţie indică, de asemenea, că mecanismul pentru rezolvarea conflictelor trebuie să fie stabilit astfel încât să asigure imparţialitatea şi încrederea între părţi. Când această convenţie a fost adoptată de către Conferinţa Internaţională a Muncii, s-a decis ca acest instrument să nu rezolve problema dreptului la grevă în serviciul public.

——————————————————————————–

[1] Nicolae Voiculescu, „Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare”, Editura WoltersKluwer, Bucureşti, 2007, p. 215.

[2] Raluca Dimitriu, Soluţionarea conflictelor de muncă prin conciliere şi mediere, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2004, p. 35-36.