Notiunea de strain. Statutul juridic al strainilor

Prin străin se înţelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie (apatrizi), ca şi refugiaţii. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislaţia sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţiei, drepturile şi obligaţiile străinilor, condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc.

Constituţia României se referă în art. 18 la situaţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor, având următorul cuprins:

„(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.

(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”.

Principiul formulat este în deplină concordanţă cu normele dreptului internaţional şi practica altor ţări. Este cert că nici un stat suveran nu poate fi forţat să acorde străinilor un regim identic cu cel al naţionalilor săi (adică regimul naţional). Rămâne însă să se determine care anume drepturi „aparţin în exclusivitate cetăţenilor români”. Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991, nu dă un răspuns complet la această întrebare. Articolul 1 alin. 2 din lege prevede că numai cetăţenii pot fi admişi în funcţii publice şi militare. Într-o interpretare per a contrario a acestui text, rezultă că străinii şi apatrizii ar putea beneficia de toate celelalte drepturi şi obligaţii.

Statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetăţenilor statului respectiv. Statul nu are asupra lor aceeaşi autoritate şi nici aceleaşi obligaţii. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de statul ai căror resortisanţi sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determina-rea conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.

În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept internaţional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu dreptul internaţional, în afara cazurilor când este obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze.

La fel, dreptul internaţional nu impune o perioadă determinată de şedere a străinilor odată admişi în teritoriul unui stat. Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrării străinilor, ca şi expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor şi pot genera măsuri de retorsiune. S-a ajuns astfel să se reţină în această materie următoarele orientări:

q       un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, consideraţi ca indezirabili, ca de exemplu, persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli contagioase sau altele;

q       un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.