Organizatia Internationala a Muncii

Av. EDUARD DRAGOMIR

 A fost publicat si studiul de 20 pag. cu titlul:

ORGANIZATIA INTERNATIONALA A MUNCII

Printre cele 16 instituţii specializate legate de O.N.U., O.I.M. (Organizaţia Internaţională a Muncii) îşi păstrează un loc aparte.

Creată la sfârşitul Primului Război Mondial prin Tratatul de la Versailles din 1919 (la fel ca Liga Naţiunilor), OIM este considerată „copilul unei epoci”, statuând, la scară internaţională, o reprezentare a orţelor sociale, dincolo de interguvernamentalismul strict, dovedindu-se prin aceasta promotoarea justiţiei sociale universale.

Marea originalitate a O.I.M. o constituie reprezentarea tripartită: delegaţia fiecărui stat este compusă din patru membri – doi reprezentanţi ai puterilor publice, unul al patronilor şi unul al muncitorilor salariaţi.

Acest principiu de independenţă nu se desfăşoară fără probleme. De fapt, guvernul fiecărui stat îi desemnează pe cei doi delegaţi nonguvernamentali pe care trebuie să-i aleagă din cadrul celor mai reprezentative organizaţii. În democraţiile occidentale, întemeiate pe pluralismul sindical, guvernul trebuie să obţină acordul organizaţiilor implicate. Dar, în regiunile totalitare (îndeosebi comuniste), delegaţii nonguvernamentali aparţin organelor Statului şi nu au, în consecinţă, nici o independenţă.

În ceea ce priveşte organele principale ale O.I.M., acestea sunt asemănătoare cu cele ale oricărei instituţii de acest tip, şi anume:

q       Conferinţa Internaţională a Muncii – adunarea plenară care decide marile alegeri ale organizaţiei şi adoptă textele care fixează normele internaţionale ale muncii;

q       Consiliul de Administraţie – instanţă executivă care pregăteşte şi execută deciziile Conferinţei;

q       Biroul Internaţional al Muncii (BIM) – secretariatul permanent al Organizaţiei.

Una dintre misiunile principale ale O.I.M., este să elaboreze normele internaţionale de muncă, acestea începând de la condiţiile sociale generale (discriminare în slujbă, relaţii profesionale) şi până la protecţia categoriilor sau grupurilor vulnerabile (femei, copii şi, recent, din 1989, populaţii aborigene şi tribale).

Aceste norme pot lua forma unor simple recomandări comunicate statelor membre, având în cazul acesta o singură obligaţie: transmiterea textului autorităţilor competente (în general Parlamentului Naţional).

Totodată, aceste norme pot figura într-o convenţie destinată a fi ratificată; statele care o ratifică îşi iau angajamentul de a aplica această convenţie şi de a accepta controlul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De la crearea sa, OIM a elaborat peste 180 de convenţii, antrenând cca. 6.000 de ratificări, şi un număr aproximativ egal de recomandări.

Mecanismele de control veghează la respectarea acestor dispozitive. Trebuie amintită aici Comisia pentru Aplicarea Convenţiilor şi Recomandărilor, instanţă tripartită, care examinează cazurile socotite drept cele mai importante. Totodată trebuie amintit Comitetul Libertăţii Sindicale, care rezolvă reclamaţiile privind lezarea acestei libertăţi.