Privilegiile diplomatice

Privilegiile diplomatice constituie un tratament special datorat agenţilor diplomatici; conţinutul lor constă în beneficiul la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând, în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

La articolul 34 din Convenţia de la Viena se prevede faptul că „Agentul diplomatic este scutit de orice impozit şi taxe personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia:

R     impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;

R     impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, în scopurile misiunii;

R     drepturile de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din art. 39;

R     impozitelor şi taxelor asupra veniturilor particulare care îşi au sursa în statul acreditar şi a impozitelor de capital prelevate asupra investiţiilor făcute în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;

R     impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru serviciile concrete prestate;

R     drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor art. 23.

Una din principalele privilegii este libertatea de comunicare. În această direcţie statul acreditar are o dublă îndatorire:

R     să pună la dispoziţia misiunii facilităţi pentru corespondenţa sa;

R     să asigure respectarea secretului corespondenţei misiunii.

O limitare există, citată şi de altfel în Convenţia de la Viena, „Totuşi misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio emisie decât cu asentimentul statului acreditar”.

O altă facilitate care este reclamată de misiunile diplomatice este cea a libertăţii de mişcare. Acesta este un drept izvorât din necesitatea pentru trimisul diplomatic de a obţine o cât mai corectă imagine despre ţară în care este trimis, pentru a putea trimite la rândul său aceste informaţii în ţara al cărui cetăţean este. În practică pot apărea din „raţiuni de securitate” anumite locuri interzise ca acces sau care necesită aprobări speciale, locuri în care diplomaţii trebuie să poată circula nesuferind nici o limitare.

Un alt drept simbolic acordat misiunii diplomatice este acela de a putea să arboreze drapelul statului său precum şi de a pune inscripţia cu stema naţională pe imobilul care serveşte ca local al misiunii diplomatice.

Personalul diplomatic este scutit de impozite şi de taxe de orice natură, este exceptat de la prestaţii personale în statul acreditar, precum şi de la legislaţia referitoare la securitatea socială

Spre deosebire de orice altă persoană, agentul diplomatic este scutit de obligaţia de a obţine permis de şedere sau de a se anunţa la organele de poliţie locale şi de a le prezenta vreun document.

Un privilegiu de mare valoare în trecut era aşa numitul drept la capelă. Acesta este un privilegiu de curtoazie care permitea membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparţinând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant.