Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999

Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marchează sfârşitul unei perioade de tranziţie în viaţa Uniunii Europene, de la o regiune integrată exclusiv din punct de vedere economic, cu o piaţă unică, la un organism politic care îşi propune să aibă propriile iniţiative de politică externă şi de securitate. Există comentatori care apreciază că Uniunea nu mai reprezintă un club al celor bogaţi, cum era deseori denumită, ci o forţă reală în viaţa politică internaţională, pe lângă rolul esenţial jucat în integrarea regională.    

Deciziile luate la Helsinki care susţin afirmaţia că Helsinki reprezintă un punct de cotitură se referă la trei domenii: lărgirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de ţări din fostul bloc socialist, şi a două republici baltice; crearea forţei de reacţie rapidă independentă de NATO; restructurarea instituţională în vederea acceptării noilor membri.                

1. În urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeană a hotărât să invite la negocieri în vederea dobândirii statului de membru cu drepturi depline următoarele ţări: Malta, Turcia, Bulgaria, România, Slovacia, Lituania şi Letonia. S-a hotărât de asemenea ca negocierile efective de aderare să înceapă în februarie 2000 şi se aşteaptă ca primii membri să fie admişi în mod real în 2002. Invitaţiile de începere a negocierilor în vederea dobândirii calităţii de membru cu drepturi depline reprezintă o provocare la adresa capacităţii Uniunii de a se adapta din mers la noua situaţie, testând, în acelaşi timp şi hotărârea sa de a valorifica oportunităţile de dezvoltare economică şi de maturizare politică. Prin acceparea reală a acestor ţări şi a celorlalte care deja negociază termenii de aderare la UE din martie 1998 (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru), numărul ţărilor membre UE va creşte de la 15 la 28 până în 2025. În momentul integrării acestor ţări, populaţia Uniunii va număra 500 de milioane, ceea ce reprezintă o creştere cu 30%; o creştere asemănătoare va consemna şi extinderea teritorială a UE.

a) Acceptarea Turciei, ţară musulmană, la negocieri marchează un moment de cotitură, mai ales dacă ţinem cont de faptul că acum doi ani, candidatura acesteia a fost respinsă în mod categoric. Decizia reflectă nu numai intenţiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, ci şi a celor culturale şi religioase. Turcia poate să reprezinte un punct de stabilitate în SE Europei şi o foarte importantă punte de legătură cu Asia şi cu Orientul Mijlociu.

b) Prin invitarea la negocieri a Bulgariei, României şi a Slovaciei, pe lângă invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei şi Sloveniei, Uniunea îşi propune să integreze, din punct de vedere economic şi politic, toate ţările din Europa Centrală şi de Est care, în timpul Războiului Rece s-au aflat în zona de influenţă a Rusiei. Pe termen scurt, decizia pare să afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, în sensul că aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-şi spori performanţa economică. Pe termen mediu şi lung, integrarea spaţiului central şi est-european prezintă certe avantaje: se măreşte piaţa internă, forţa Uniunii va creşte, Europa ca atare se întregeşte.

c) La negocieri au fost invitate şi celelalte două republice baltice, Letonia, Lituania (după cum am amintit, Estonia negociază termenii de aderare din martie 1999). Decizia este semnificativă mai ales în ceea ce priveşte relaţiile Uniunii cu Rusia. Odată cu acceptarea acestor ţări, Uniunea Europeană se va învecina direct cu Rusia.   

2. Tot la Helsinki s-a hotărât crearea, cel mai târziu până în 2003, a  unei forţe europene de reacţie rapidă formate din 50 000-60 000 de oameni, forţă care să fie dislocată în maximum şase luni şi care să fie menţinută într-o zonă conflictuală maxim un an.  Misiunile acestei forţe sunt de natură umanitară şi de menţinere a păcii. Forţa de reacţie rapidă urmează să fie formată pentru început din unităţi naţionale care se află sub comanda NATO. Majoritatea comentariilor apreciază că măsura de înfiinţare a acestei forţe europene reflectă hotărârea ca, din punct de vedere militar şi al iniţiativelor de politică externă în general,  Europa să nu se mai afle în situaţia din timpul ultimului conflict din Iugoslavia, aceea de dependenţă faţă de Statele Unite.

 Decizia a fost însoţită de crearea a trei noi organisme:

-o comisie politică şi de securitate, cu misiune permanentă, formată din reprezentaţi naţionali la nivel de ambasador;

-o comisie militară, formată din miniştrii apărării;

-un stat major care să ofere expertiză atunci când i se solicită  acest lucru.

La câteva zile după reuniunea de la Helsinki, a avut loc reuniunea de sfârşit de an a miniştrilor de externe din ţările membre NATO. În general, decizia EU de a-şi crea propria forţă de securitate şi de a prelua conducerea în probleme de apărare la nivel regional, a fost salutată de către Alianţă şi de către administraţia Clinton, dar ţările membre NATO care nu fac parte din UE şi-au exprimat îngrijorarea că vor fi excluse de la procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte politica de securitate a Europei.

Îngrijorările de această natură sunt mai vechi; în octombrie 1999, în cadrul unei discuţii cu fostul ministru britanic al apărării, adjunctul Secretarului de Stat american, Strobe Talbott, a declarat că “Statele Unite nu sunt de acord cu crearea unei forţe militare care, mai întâi, ia naştere sub umbrela NATO, apoi se îndepărtează de NATO, se desprinde de NATO, deoarece ar reprezenta o forţă care iniţial este un substitut pentru Alianţă şi, în final, intră în conflict cu aceasta”. Cel puţin la nivelul declaraţiilor, îngrijorările au fost calmate de către liderii europeni. De exemplu, premierul Marii Britanii a declarat în cadrul summit-ului de la Helsinki că “forţa de reacţie rapidă nu este împotriva NATO şi nici un substitut pentru NATO, deoarece nu creăm o armată europeană, ci un organism care reprezintă statele naţionale suverane în politica de apărare”.

Importanţa creării forţei europene de reacţie rapidă poate fi sintetizată citând declaraţia preşedintelui Chirac din cadrul summit-ului: “până acum, era posibil ca Uniunea să joace un rol în viaţa politică, economică, în domeniul umanitar, dar nu avea la dispoziţie şi mijloacele adecvate de natură militară pentru a o face; acum are la dispoziţie toate instrumentele pentru a duce o politică externă adevărată”.

3. O a treia decizie luată la Helsinki are în vedere restructurarea instituţională a Uniunii, ajustarea în vederea încorporării noilor membri. De remarcat că Uniunea şi-a impus termene privind încheierea acestei reforme, cel mai târziu anul 2002, pornind de la ideea că ea însăşi trebuie să fie pregătită pentru a-i primi pe noii membri şi nu numai pentru a le impune anumite condiţii de aderare. Evident că măsurile de restructurare internă vor concentra atenţia în perioada următoare, întrucât funcţionalitatea depinde într-o măsură considerabilă şi de identificarea unei structuri optime. Or extinderea implică regândirea, de fiecare dată a acestei structuri. Se are în vedere gradul de reprezentativitate în cadrul Comisiei Europene, natura şi ponderea votului în diferitele organisme etc.