Tentativa la infractiunea de omor

Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte[1]. Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însă, o infracţiune, pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.

Cu privire la tentativă, în teoria dreptului penal, s-a pus problema dacă, din moment ce aceasta nu se caracterizează printr-o latură obiectivă completă, poate constitui formă a infracţiunii. S-a răspuns afirmativ, arătându-se că, atâta vreme cât asemenea activităţi fizice, nedesăvârşite, pun în pericol, desigur într-un grad mai redus decât fapta consumată, aceeaşi valoare socială, nu exista nici un motiv pentru care ea să nu fie incriminată şi pedepsită[2].

Tentativa, ca formă atipică a infracţiunii, constituie una dintre formele pe care le îmbracă activitatea infracţională, în diferitele faze ale desfăşurării sale. Codul penal prevede această formă de infracţiune prin dispoziţii generale de incriminare şi sancţionare a tentativei, cuprinse în articolele 20 şi 21 din Codul penal.

Împrejurarea că tentativa este o formă atipică, nu prezintă, din punct de vedere al calificării ei ca infracţiune, vreo importantă, deoarece existenţa unei infracţiuni nu este condiţionată de existenta formei tipice a acesteia, formele atipice fiind şi ele infracţiuni, altfel nu ar fi incriminate, ori după cum se constată orice fapt incriminat constituie o infracţiune[3]. Tentativa nu este o infracţiune imperfectă, ci ea apare în raport cu fapta penală a cărei săvârşire s-a urmărit prin efectuarea actelor de executare, ca o formă imperfectă a acestei fapte, deoarece în raport cu aceeaşi activitate fizică pot fi mai multe forme ale laturii obiective şi fiecare dintre aceste forme poate constitui latura obiectivă a unei forme de infracţiune[4].

Deşi în cazul faptelor neconsumate se obişnuieşte să se folosească denumirea de forme ale infracţiunii, trebuie avută în vedere existenţa unei anumite forme de incriminare, adică un anumit model legal la care să se raporteze fapta concretă pentru ca aceasta să poată deveni infracţiune.

În momentul în care legiuitorul apreciază, în funcţie de realităţile sociale, că este cazul să sancţioneze şi actele prealabile faptei consumate, el are în vedere în primul rând cadrul legal corespunzător extinderii normei de incriminare din partea specială a Codului penal şi cu privire la fapte necunoscute, prin aceasta legiuitorul având în vedere şi faptele concrete asupra infracţiunii care se va înfăţişa sub acele forme pe care le impune cadrul legal.

Potrivit art. 174 alin. 2 C. pen., tentativa se pedepseşte, fiind posibilă în toate formele sale.

Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei făptuitorului. Spre exemplu, în practica judiciară s-a reţinut tentativa întreruptă la infracţiunea de omor în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cuţit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de către cei prezenţi.

Infracţiunea de omor poate îmbrăca şi forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciară s-a decis că există o asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei clădiri, acţiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afânat şi cu vegetaţie De asemenea, s-a reţinut frecvent, tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acţionat asupra victimei infractorul a pus intenţionat în pericol viaţa acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorită intervenţiilor medicale prompte si calificate[5].

Tentativa la infracţiunea de omor poate îmbrăca şi modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află. În practica judiciară s-a reţinut această modalitate a tentativei în situaţia când făptuitorul, pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă[6], sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele[7].

Tentativa de omor poate fi comisă şi cu intenţie directă, dacă inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, şi cu intensitate, prevăzând posibilitatea morţii victimei, rezultat pe care, deşi nu l-a dorit, l-a acceptat[8] sau dacă inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei în viteză spre a o călca ori dacă inculpatul a lovit victima cu cuţitul în abdomen provocându-i leziuni interne.

Este discutabil dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă[9]. Într-o opinie, s-a motivat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca si în cazul infracţiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acţiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii; ca atare, tocmai ca infracţiunea consumată, tentativa poate fi comisă si cu intenţie indirectă[10].

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susţine, po­trivit art. 20, în redactarea actuală, ca tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracţiuni şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracţiunea respectivă[11].

Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, hotărârii de a comite o faptă determinată. În cazul hotărârii indirecte, autorul urmăreşte (este hotărât) să obţină un alt rezultat (care poate fi şi licit), însă admite posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală, pe acesta, deşi îl prevede, nu îl urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obţinerea unui rezultat care este numai acceptat si nu urmărit), s-ar părea că nu se înscriu în conţinutul art. 20 şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală dacă au fost întrerupte ori nu si-au produs efectul.

Făptuitorul, ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei şi producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu l-a urmărit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil şi acceptat a devenit relevant juridic.

——————————————————————————–

[1] Tentativa este definită în mod asemănător în actele legislaţiei penale ale altor state. În Codul penal francez, de exemplu, se prevede că tentativa constă într-un început de executare, care a fost întrerupt sau care nu  şi-a produs efectul din circumstanţe independente de voinţa făptuitorului, iar în Codul penal german în articolul 22 se prevede: ”comite o tentativă acela care pune în executare o faptă penală care după reprezentarea sa asupra faptei este îndreptată nemijlocit spre realizarea unei incriminări”.

[2]  G. Antoniu, op. cit. p. 42.

[3] C. Bulai, op. cit., p. 150.

[4] De altfel, dispoziţia din articolul 144 C. pen. prevede că prin expresia săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.

[5] Trib. Mun. Bucureşti, Secţ. A II-a, pen., Decizia nr. 255/1991, în “Dreptul” nr. 7/1991, p. 73.

[6] Tribunalul Suprem, Secţ. Pen., Dec. nr. 881/1980 în Revista Română de Drept nr. 8/1981, p. 54.

[7] Tribunalul Suprem, Secţ. Pen., Dec. nr. 1529/1979 în Revista Română de Drept nr. 5/1980, p. 83.

[8] Tribunalul Suprem, Secţ. Pen., Dec. nr. 1400/1988 în Revista Română de Drept nr. 8/1988, p. 68.

[9] Alexandru Boroi, op. cit., p. 77.

[10] Vasile Papadopol, “Tetativa în reglementarea noului Cod penal”, în Revista Română de Drept, nr. 4/1969, p. 3.

[11] V. Dongoroz ş.a., “Explicaţii teoretice…”, op. cit., Vol. I, p. 142.